S-a născut în anul 1802 în Bîrzeiul de Gilort din judeţul Gorj şi a crescut în mijlocul unor oameni cu spirit de independenţă, de mic fiind martorul unor evenimente istorice care şi-au pus amprenta asupra caracterului său. A făcut parte din oastea lui Tudor Vladimirescu, iar războiul ruso-turc din 1818 l-a consacrat ca un îndârjit apărător al gliei strămoşeşti, fapt pentru care a ajuns căpitan de panduri şi a fost decorat de către ţarul Rusiei cu ordinul Sfânta Ana în grad de cavaler. Intrând în magistratură, ocupă sub domnitorii Ghica şi Bibescu funcţia de judecător de pace şi preşedinte de tribunal, iar în 1848 domnitorul Bibescu îl numeşte ispravnic (prefect) al judeţului Romanaţi, câştigând renumele de cel mai bun prefect din ţară. În timpul revoluţiei de la 1848 se află într-un contact permanent cu conducătorii acesteia – Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Alecu Golescu, Nicolae Pleşoianu şi Cristian Tell – păstrînd şi o strânsă legătură cu masele care au fost mobilizate atât în Bucureşti cât şi în provincie. Izbucnirea revoluţiei în dimineaţa zilei de 9 iunie 1848 la Islaz se datorează în mare parte şi contribuţiei lui Gheorghe Magheru, care a ridicat la luptă ţărănimea din întreaga Oltenie, bazându-se pe tradiţia revoluţionară din această parte a ţării. De la Islaz, revoluţionarii pornesc spre Caracal, trecând prin localităţile Brastavăţuu, Cruşov, Studina, Vlădila şi Comanca, iar la Cruşov, unde poposesc, în seara zilei de 10 iunie adresează cetăţenilor oraşului Caracal un manifest în care se spunea că mişcarea revoluţionară din judeţ va regenera patria şi istoria îşi va ilustra paginile cu „ devotamentul acestor demnitari descendenţi ai Romanaţilor”.
Totodată locuitorii Caracalului sunt anunţaţi că revoluţionarii vor sosi a doua zi în oraş. Aici, la bariera de sud a oraşului, revoluţionarii au fost întâmpinaţi în sunetul muzicii şi al clopotelor tuturor bisericilor, de însuşi Gheorghe Magheru, aflat în fruntea funcţionarilor publici, a dorobanţilor şi alături de câteva mii de ţărani. Cu acest prilej se citesc Proclamaţia de la Islaz şi Proiectul de Constituţie în târgul de săptămână, fiind şi tipărite de o tipografie volantă (prima tipografie din oraşul Caracal). Odată cu instaurarea guvernului revoluţionar la Bucureşti, Gheorghe Magheru face parte din cadrul acestuia, devenind şi general al armatei române. După înlăturarea guvernului revoluţionar de către turci, Gheorghe Magheru refuză să accepte înfrângerea revoluţiei şi se retrage cu armatele revoluţionare în Oltenia, la Râureni, pe Câmpul lui Traian, lângă Rm.Vâlcea. La cererea lui Nicolae Bălcescu care voia să evite vărsare de sânge, Gheorghe Magheru dizolvă tabăra de la Râureni şi trece în Transilvania, de unde ia drumul amar al exilului, continuând însă să susţină cauza revoluţionară şi unionistă. Când revine în ţară, este unul dintre fondatorii Partidei Naţionale, iar în timpul războiului pentru independenţă din 1877, are bucuria de a asista la trecerea trupelor române peste Dunăre. Moare la 23 martie 1880, iar rămăşiţele pământeşti sunt îngropate la 30 martie cu toate onorurile în cimitirul oraşului Tg. Jiu. În memoria acestui mare om politic şi de stat, cu prilejul inaugurării noului local, la 31 mai 1994 şcoala a primit numele generalului „ Gheorghe Magheru ”.